Luminita Baltaretu – interviul din Cotidianul

Pe Luminiţa Băltăreţu am cunoscut-o în direct, într-o emisiune a Lianei Stanciu care strânsese laolaltă mai mulţi oameni cu expertiză diferită să împărtăşească opinii despre cancer.

Ei erau specialişti în diferite domenii, eu eram “studiu de caz”. Nu-i o ipostază confortabilă mie, dar mi-o asum de fiecare dată când media îşi face loc în program pentru probleme care ştiu că vă interesează pe mulţi şi despre care eu mă pricep să vorbesc. Când Liana a prezentat-o drept specialistă în depistarea blocajelor emoţionale şi mentale care generează boli, am privit-o cu interes, dar şi cu scepticism. “Ce-o mai fi şi asta?” Când ni s-au intersectat privirile, n-a clipit nici una. Zâmbetul ei era larg şi îmi părea foarte sincer, al meu recunosc că era profesional.

Mă stânjenea faptul că mă cerceta atent. Din când în când, pe măsură ce mă confesam în discuţie, mustăcea veselă, iar expresia feţei ei îmi spunea “Ha! Eram sigură”. Am înţeles curând că Luminiţa Băltăreţu mă diagnostica în direct şi asta mă enerva. Cel puţin de două ori m-au tulburat comentariile ei. Ştiam că vorbeşte despre mine, ştiam că are dreptate, dar n-am vrut să-i dau satisfacţie. Am pus masca rigidului şi am rămas încremenită în zâmbetul meu profesional, privind a mirare. Ca şi când i-aş fi spus “habar n-am, cucoană, despre ce vorbeşti, nu te mai uita atât de insistent, întoarce-te mai bine spre camera 1″. Recunosc astăzi că am disimulat atunci, dar am plecat hotărâtă să o reîntâlnesc curând şi să aflu mai multe despre ea.

Luminiţa Băltăreţu este consilier de dezvoltare personală. O titulatură pe care şi-a atribuit-o după ce a urmat cursurile de profesionalizare ale canadiencei Lise Bourbeau, autoarea mai multor cărţi devenite best-seller, care promovează filosofia de viaţă “Ascultă-ţi corpul!”. Acest tip de gândire susţine că sursa afecţiunilor fizice se găseşte în propriile labilităţi emoţionale ale individului, iar organismul ne avertizează din timp că ne paşte o suferinţă. Luminiţa Băltăreţu a fost atât de convinsă de veridicitatea teoriilor lansate de Lise Bourbeau încât şi-a abandonat profesia de bază, economist la o companie româno-americană, şi şi-a făcut un scop din a explica românilor ce-i împiedică să fie sănătoşi şi împăcaţi cu viaţa lor. Terapia ei pleacă de la identificarea rănilor emoţionale care ne-au fost provocate în copilărie şi a măştilor pe care le purtăm la maturitate ca să ne ascundem suferinţa.

“Nu trebuie să ignorăm manifestările, cât de mici, ale corpului nostru”

– În filosofia de viaţă pe care o promovezi se spune că organismul este cel mai bun aliat al omului şi că acesta ne semnalează din timp când ceva nu funcţionează bine. Ce transformări ale corpului trebuie să ne dea de gândit?

Luminiţa Băltăreţu – Să încercăm să comparăm corpul nostru cu un vehicul şi să fim atenţi la ce se întâmplă. Dacă pe panoul de bord se aprinde beculeţul roşu, ce facem? Ne oprim să vedem despre ce este vorba. Aşa trebuie să facem şi cu propriul corp. Nu trebuie să ignorăm manifestările, cât de mici, ale corpului nostru. Să nu aşteptăm să ajungem la boli grave. Să fim atenţi la micile neplăceri, micile afecţiuni fizice. Bolile se manifestă atunci când o persoană ajunge la limitele ei fizice. Fiecare dintre noi are o limită de energie fizică, emoţională şi mentală diferită. Ne naştem având aceste limite diferite. Cu cât este mai mare rezerva de energie a cuiva, cu atât va ajunge mai târziu la limita sa fizică. Acea persoană va ajunge la limita sa fizică după ce a ajuns înainte la limită emoţională şi cea mentală.

– Mulţi români îmbrăţişează de bunăvoie un stil de viaţă care-i epuizează, pe unii chiar îi ucide. Ştim cu toţii cazul Ralucăi Stroescu, tânăra care a murit cu dosarele de la muncă în braţe, iar în ultimele zilea am asistat la o altă situaţie dramatică. Carmen Ramona Cîciu, o tânără mamă a doi copii, a murit după ce a intrat în comă profundă tot pe fondul epuizării. Ce anume ne poate determina să ignorăm cu desăvârşire limitele propriului organism? Este ambiţia? Este teama că ne vom pierde poziţia în companie?

– Epuizarea profesională se produce la persoane care au lucruri de reglat cu părintele de acelaşi sex. Fiind tineri, ei au vrut să impresioneze acest părinte, făcând totul ca să-i placă, dar nu au primit niciodată recunoştinţa aşteptată. Neavând încredere în valoarea lor, aceste persoane au luat obiceiul de a performa pentru a dovedi ce sunt. Ele amestecă “a face” cu “a fi”. Au foarte multe aşteptări şi se simt foarte singure când nu sunt recunoscute pentru ceea ce fac. Ele sfârşesc prin a se descuraja. Trebuie să recunoşti cine eşti, să recunoşti că, fiind tânăr, tu eşti cel care a decis că, făcând mai mult, părintele de acelaşi sex te va iubi mai mult. Tu singur poţi schimba această decizie. Nimeni pe lume, nici măcar tu, nu are dreptul să îţi ceară mai mult decât poţi. A te iubi înseamnă a-ţi recunoaşte talentele, limitele şi slăbiciunile, cu tot ceea ce implică asta. Ai dreptul să spui nu atunci când crezi că este prea mult pentru tine. Respectându-ţi limitele, vei fi mult mai puţin înclinat să îi critici pe ceilalţi şi vei fi mai fericit.

Legătura dintre cancer, ură, ranchiună şi invidie

– Una dintre principalele cauze de deces în România este cancerul, sub diferite forme. În lucrările semnate de Lise Bourbeau, mentorul tău, se precizează că această maladie se întâlneşte cel mai adesea la oamenii care şi-au reprimat ura şi ranchiuna. Ce spune asta despre noi?

– Asta spune că noi, românii, avem nişte credinţe populare foarte puternice. Cancerul are ca principală cauză nerecunoaşterea anumitor emoţii pe care le avem: ură, ranchiună, invidie, şi toate astea trăite în primul rând în relaţia cu părinţii. Câţi dintre noi au puterea să recunoască faptul că şi-au dispreţuit părinţii la un moment dat?
Sunt convinsă că are legătură şi cu anii petrecuţi în comunism, când am fost educaţi să nu spunem ce dorim, ce gândim, eram împiedicaţi să devenim ceea ce ne-am fi dorit, eram educaţi să facem ce ni se spune. Asta a condus la un anumit tip de mentalitate şi anumite convingeri care încă ne apasă şi ne tarează.

– Cum ai explica predispoziţia pentru cancerul pulmonar, cea mai răspândită formă de cancer la români?

– Cancerul pulmonar înseamnă o noţiune de eşec foarte marcată. Înseamnă pierderea raţiunii de a exista. Înseamnă să mă simt obligat să trăiesc o situaţie până la sfârşitul vieţii. Sunt de obicei drastic în toate judecăţile pe care le fac. Totul este alb sau negru. Îmi este frică să îmi exteriorizez gândurile, opiniile. Trăiesc o mare neputinţă. Ceilalţi mă judecă pentru cum trăiesc şi eu îi critic la rândul meu. Se spune că fumatul este cauza principală a cancerului pulmonar. În timp ce fumez, îmi acopăr emoţiile care mă deranjează şi care mă împiedică să trăiesc.

Ne pasă prea mult de ce spun ceilalţi

– Dintr-o statistică a Ministerului Sănătăţii reiese că afecţiunile aparatului circulator au cauzat 253.000 decese printre români în 2008. Dintre acestea, accidentele vasculare cerebrale au făcut cele mai multe victime, urmate de cardiopatii ischemice şi hipertensiune arterială. Ce trăsătură de caracter a noastră, a românilor, ne expune unor asemenea diagnostice?

– Pentru a asigura buna funcţionare a unui vehicul, trebuie să îi procurăm un carburant de calitate. Carburantul corpului este sângele, care pentru a fi eficace trebuie să circule liber în tot corpul.
Sângele reprezintă bucuria de a trăi, reprezintă energia care circulă în noi, simbolizează dorinţa de a evolua. Atunci când cineva are o problemă de circulaţie, acest lucru înseamnă că are o dificultate în a-şi administra corect viaţa, în funcţie de adevăratele sale nevoi. Este o persoană care dramatizează prea mult anumite situaţii, ceea ce o împiedică să aibă o viziune globală asupra vieţii. Îşi face sânge rău, adică este îngrijorată pentru tot şi pentru toată lumea. Este foarte emotivă şi îşi blochează sensibilitatea, are nevoie să îşi acorde o transfuzie de acceptare necondiţionată a propriei persoane. O altă modalitate de a-şi bloca sensibilitatea este aceea de a avea mult sânge rece, adică a fi o persoană impasibilă, rece, care îşi ascunde bine sentimentele. Persoana afectată este lipsită de bucurie din cauza unui profund sentiment de lipsă. A trăi cu adevărat înseamnă, pentru o fiinţă umană, a trece prin diferite experienţe, în acceptare şi bucurie.

– Care-s mentalităţile cele mai păguboase care fac ravagii în organism?

– Să nu-ţi dai voie să fii tu însuţi! Nouă, românilor, ne pasă prea mult de ce spun ceilalţi, de imaginea pe care o avem, nu ne permitem să ne arătăm vulnerabilitatea, să ne arătăm fricile, întotdeauna ne-am dorit să ne arătăm ceea ce nu suntem. Dorinţa asta e foarte mare la români. Să ne arătăm muşchii, să ne arătăm puternici, să-i impresionăm pe ceilalţi cu realizările noastre, cu maşinile pe care le avem, cu casele, e o chestie sâlbatică, primitivă. Şi mai avem până când lucrurile se vor aşeza.

De ce se sinucid japonezii?

– Doar românii îşi reprimă trăirile şi asta le distruge sănătatea?

– Nicidecum. Uite, de exemplu, ce se întâmplă la japonezi. Ei au o rată foarte mare a suicidului şi foarte mulţi sunt bolnavi de depresie. Pentru că în cultura lor nu e voie să-l vorbeşti de rău pe celălalt, e inacceptabil să nu zâmbeşti frumos celor din jur, deci la ei a-şi reprima pornirile e în cultură şi în tradiţia naţională. La noi e asta cu “hai să ne arătăm muşchii”. La noi femeile sunt cu şolduri puternice, asta e clar o trăsătură a femeilor care au nevoie să-i controleze pe ceilalţi, să fie totul aşa cum cred ele că e bine.

– Bine, dar la noi şoldurile sunt reprimate de tot mai multe femei. Dacă apelez la chirurgia estetică şi-mi transform înfăţişarea, asta se va reflecta şi în interior?

– Nu, aranjând exteriorul nu se schimbă nimic în interior. Numai invers e valabil.

E o mare diferenţă între a fi responsabil şi a fi vinovat

– Foarte mulţi dintre oamenii pe care îi întâlnim în metrou, în tramvai stau cu capul în pământ, cu umerii adunaţi şi au ochii trişti. Ce spune asta despre noi?

– Că noi, românii, suntem foarte dependenţi de iubirea celorlalţi, de celălalt….

– “Celălalt” ar putea fi statul?

– Da. Bineînţeles.

– Adică aşteptăm prea multă protecţie de la stat?

– Categoric. Deci cum recunoşti o rană? În primul rând după corpul fizic şi apoi asculţi pe cine acuză. Persoanele care sunt dependente îl acuză mereu pe celălalt, ceilalţi sunt de vină, nu mi-a dat nimeni, n-am primit ce trebuia, îşi acuză soţul, mama, sistemul… Să ştii că la fel face şi dominatorul, numai că el nu are înfăţişarea unui tip trist, cocoşat de griji. El e puternic şi adesea seducător. Însă şi el e convins că altcineva este de vină pentru nefericirea lui. Ceilalţi, fugarul şi rigidul, adică oamenii care suferă răni de respingere şi de abandon, aceştia se acuză pe sine.

– Şi nici aşa nu-i sănătos….

– Păi, până la urmă, nimeni nu e vinovat. E vorba despre responsabilitate, nu vină… Noi suntem responsabili de tot ce am creat în jurul nostru. Dacă ajungi să înţelegi noţiunea de responsabilitate şi să ţi-o asumi, atunci nu te mai acuzi nici pe tine, nici pe ceilalţi. Spui da, asta e urmarea, consecinţa faptelor, dorinţelor mele, vorbelor mele şi îţi vindeci rănile. E o mare diferenţă între a fi responsabil şi a fi vinovat.

– Din tot ce-mi spui înţeleg că e foarte sănătos să dăm frâu liber furiilor. N-am fi oare primitivi dacă am spune şi am face întotdeauna ceea ce gândim?

– Când am început să studiez şi să aplic “învăţăturile” acestei şcoli, am avut o perioadă în care credeam şi voiam să arunc tot ceea ce însemna mental, convingeri. Abia mai târziu am înţeles că de fapt ai nevoie de nişte convingeri care să-ţi fie repere. Diferenţa este că acum am convingerile mele, cele care îmi fac bine mie acum, în acest moment. De fapt am schimbat nişte convingeri preluate şi înrădăcinate în mine cu altele, de care am nevoie acum, care îmi fac mie bine acum. Să faci şi să spui ceea ce gândeşti?! Înseamnă de fapt să te defineşti pe tine însuţi, să te poziţionezi şi să îţi asumi consecinţele. Dar să faci asta cu responsabilitate, nu cu vinovăţie.
Nimeni nu trece prin viaţă fără răni şi fără măşti. Intensitatea şocului emoţional resimţit în copilarie determină şi ţelurile pe care ni le fixăm în viaţă şi masca pe care o purtăm.

Sursa : cotidianul.ro